Plângându-ne poetul

În Bucovina e furtună,
S-a năruit în cer pământul,

În umbră nu mai bate vântul,

Doar nor cu nor, aici, s-adună

Când, pâlpâind, candela-şi stinge

Tot zăduful în lumina

Unde o pereche plânge:

Cătălin şi Cătălina…

Noaptea paşii îi îngână,

Clipind, stele cad. Pădurea

Se adună-n glas de-aiurea

Şi-l îndeamnă să rămână…

El… iar tace… iar cuvântă,

Ram pe ram căzând într-însul

Şi-n cărarea ce se zvântă

Calcă podidindu-l plânsul…

Încă-n codru se mai cântă,

Nunta-i nu s-a terminat

Şi, de n-o fi cu bănat,

Mai avea a ţine încă

Înc-un veac…

Şi mai blând apune vântul

Pe o piatră-mpărătească

Ce-i mângâie trist mormântul

Străjuit de floare-albastră…

Virgil-Liviu Sabău
iunie 1989